Institutii publice. De la statul-patriarhal la statul-partener

O societate in care parintii fac exces de zel, prin a fi exagerat de protectivi cu copiii lor, preocupati prea mult de control, de predictibilitate si de a-si demonstra superioritatea, o astfel de societate isi va dori si va construi implicit un stat patriarhal, nu un stat partener. Cu cat societatea imputerniceste mai mult o autoritate si o face tot mai responsabila pentru bunastarea pe care ar trebui sa o aduca, cu atat mai mult se aseaza in “pozitia copilului”, in care parintii sunt cei care trebuie sa asigure succesul si fericirea.

Articol aparut in Profit.ro

Ori de cate ori asteptam ca statul sau top managementul dintr-o companie privata sa ne ofere directie, viziune si leadership, le oferim acestora tot mai multa putere si ne intarim propria convingere ca bunastarea noastra depinde in mare masura de cei care ne conduc.

Iar cand nu le primim, avem pe cine sa dam vina, nu?

Patriarhatul confisca cetatenilor dreptul la auto-determinare si le inhiba apetitul pentru asumarea responsabilitatii. Patriarhatul este o forma de colonizare. Patriarhatul isi creeaza ca linie de aparare o birocratie uriasa, iar strategia de conducere aleasa este uniformizarea si excesul de reguli. Patriarhatul statului (la fel si cel al top managementului din companiilor private) ucide spiritul si initiativele antreprenoriale pe care spune ca le asteapta de la cetateni (si de la angajati). Patriarhatul centralizeaza puterea la varf, ii privilegiaza in exces si ii slujeste pe cei de la varf. Un patriarhat mai bun si putin mai iluminat nu inseamna nicio schimbare de mentalitate. O postura de partener a liderilor nostri, da.

Un stat patriarhal este un stat fara o sustinere reala din partea societatii, este un stat mereu blamat, mereu in corzi. Un stat patriarhal se invarte intr-un cerc vicios pentru ca isi pune mereu in centru interesul de a mentine controlul, nu are curajul sa ofere putere societatii, nu are curajul sa se aseze cu adevarat in slujba ei.

Un stat patriarhal risipeste resurse enorme pentru a mentine status-quo-ul, e interesat in realitate mai mult de control, nu de prosperitatea cetatenilor. Un stat patriarhal traieste si conduce cu frica de a pierde controlul, induce in societate frica si faptul ca dependenta de autoritate aduce securitate. Un stat patriarhal nu este niciodata un bun partener pentru ca din frica de a pierde din influenta, dezbina si nu costruieste incredere, nu incurajeaza cu adevarat autonomia oamenilor si cooperarea intre ei

Partenerii nostri!

Asa o aud mereu vorbind pe una din directoarele unui client privat de-al nostru cand se refera la cei din organizatie, cateva mii de oameni. Ea stie ca vocabularul pe care il folosim determina realitatea si semnificatiile cu care operam. Mesajul pe care ea il da vorbind astfel este ca echilibrul de putere intre organizatie si oameni este unul mai echitabil, unul prin care responsabilitatea asupra viitorului si asupra bunastarii este impartita intre parteneri, un echilibru in care privilegiile si recompensele sunt mai echitabil distribuite.

Parteneriatul ridica nivelul de responsabilitate si de maturitate al celor implicati, parteneriatul inlocuieste controlul cu cooperarea si sustinerea. Un stat partener incurajeaza si creeaza apetit pentru asumarea responsabilitatii, pentru o cooperare mai buna in societate intre indivizi, ofera oportunitati pentru construirea increderii, inspira noi posibilitati si cultiva libertatea de a alege.

Un stat partener ii inspira pe oameni sa-si foloseasca imaginatia si creativitatea innascute pentru a visa la un viitor personal mai bun si dialogheaza cu ei pentru a descoperi impreuna cum s-ar putea sprijini reciproc.

Conversatii de calitate superioara inaintea actiunilor concrete

Pentru ca solutiile concrete de trecere de la statul-patriarhal la statul-partener sa fie potrivite realitatii societatii si sutinute din societate, conversatia despre aceasta tema trebuie facuta cu rabdare si deschidere.

Marile capcane sunt nerabdarea, desconsiderarea posibilitatilor neconventionale si trecerea prea rapida in concret. Cetatenii se aseaza cu adevarat in slujba propriei lor societati cand isi propun sa construiasca cu rabdare conversatia care sa sustina o generatie urmatoare mai autonoma, o generatie care vrea sa se desprinda si sa evolueze dincolo de “pozitia copilului”.

Avem nevoie mai intai de toate sa construim conversatia despre parteneriat, iar aceasta ar putea duce la cea de stat-partener. Avem nevoie de o conversatie autentica si vie despre parteneriat: intre finantatori si cei finantati, in familie intre parinti si copii, intre asociatii de business, in grupurile de prieteni, intre manageri si cei din echipele lor, intre institutia primariei si colectivitatile locale, intre vecinii dintr-o asociatie de locatari a unui bloc si asa mai departe.

Avem nevoie sa ne ascultam cu atentie si fara sa combatem ce gasim la altii, diferit de propriile convingeri. Nici macar nevoia legitima de urgenta – cand lumea se misca atat de repede in acesti ani – n-ar trebui invocata daca vrem sa (re)invatam sa ne fim parteneri unii altora. Invatarea si re-invatarea nu functioneaza “pe repede-inainte”.

Ce i-ar inspira pe oameni sa se angajeze voluntar, intr-un spirit de parteneriat, intr-o conversatie care ar putea avea o sansa sa redeseneze si sa reformeze structurile patriarhale ale societatii noastre? Ce i-ar inspira pe oameni sa renunte la “pozitia copilului”, sa inceteze sa mai blameze convingerile celor cu care nu rezoneaza si sa adopte in schimb o mentalitate de partener? Ce ne-ar inspira sa cautam impreuna solutii pentru a deveni mai putin dependenti de o autoritate superioara si mai autonomi? Ce ne-ar inspira sa ne uitam mai mult la posibilitatile pe care le avem decat la cum supravietuim cu raul cel mai mic? Sunt intrebari care ar putea incita curiozitatea si ar putea mobiliza o reala disponibiltate pentru implicare si pentru actiune.

Executive Leadership Program

Ma abtin cu greu sa vorbesc despre solutiile si pasii pe care ii vad eu, nu pentru ca as sti ce ar trebui facut – doar mi-as da cu parerea. Ci pentru ca am invatat lectia asta: nu ar folosi la nimic si nici nu cred ca asta conteaza atat de mult. Ceea ce conteaza este dialogul real intre oamenii care se aduna in jurul unor astfel de intrebari – asa exista macar o sansa in plus pentru angajament real la reflectie si la actiune colaborativa constructiva.

O conversatie sincera (“sine cera” / “fara ceara”, ne-manipulativa) despre parteneriat confera statului o mai buna legitimitate ca partener. Ii confera capacitatea de a invita si de a conduce dialoguri reale despre o viziune asupra societatii. Un stat care urmareste sa-si mentina patriarhatul mimeaza insa conversatiile de parteneriat, starnind furie, ocolirea regulilor si oportunism, dezinteres si nepasare.

Conversatiile autentice despre parteneriat vor putea reforma atat mentalitatile care vor sa controleze, cat si pe cele care vor sa paseze responsabilitatea la autoritati. Conversatiile despre parteneriat vor crea conditiile pentru a inventa mijloacele care sa transforme statul-patriarhal in statul-partener!