Si daca am face lucrurile invers fata de cum le-am facut in ultimul timp?
In majoritatea celor 20 de ani de dupa revolutie, inertia modului in care am crescut pana in ’89, ne-a facut pe multi dintre noi sa cerem si sa avem pretentia sa primim tot felul de lucruri de la stat sau de la ceea ce consideram a fi autoritate. Acest lucru nu s-a schimbat prea mult nici acum: asteptam mai multe locuri de munca, asteptam mai multa curatenie si mai mult bun simt in jur, asteptam guvernul si presedintele sa scoata economia tarii din criza, asteptam ca primaria sa organizeze petreceri publice de revelion. Asteptam astfel ca altcineva sa sa aiba grija de felul in care ne simtim, ne dezvoltam, crestem si progresam.
Incet-incet – aceeasi atitudine am avut-o fata de angajator: asteptam ca organizatia in care lucram sa ne ofere un salariu mai mare, o motivatie mai ridicata, instruire sau sa ne spuna ce sa facem. Asteptam de la angajator sa ne faca mai satisfacuti de munca pe care o facem, asteptam sa ne faca mai performanti, asteptam sa ne faca sa colaboram mai mult intre noi, asteptam sa ne arate solutiile la toate problemele pe care le aveam sau le vom avea!
Nu prea am ajuns departe cu mentalitatea asta: productivitatea este la un nivel foarte mic, stresul la un nivel foarte mare, armonia sociala si nivelul de colaborare in companii – tot mai mici. Iar pentru ca nu ne-au rasfatat asa cum credeam ca meritam sau pentru ca nu am primit atentia pe care voiam sa o atragem, cel mai simplu este sa nu mai recunoastem autoritatea. Cum arata piesa de teatru? Cautam sa stam in preajma a ceea ce ar putea fi “autoritate”, ca sa avem pe cineva la indemana pe care sa dam vina pentru incapacitatea proprie de a face progrese. Si este un sport la care ne pricepem foarte bine – poate cel mai bun joc pe care stim sa-l jucam: cautam sa distragem atentia de la cine suntem, ca apoi sa aratam cu degetul ca vinovatul este in alta parte!
In acelasi timp ramanem insa, fara macar sa ne dam seama, fara mentori, fara sisteme sanatoase de valori, fara lideri cu rol de dascali – prea orgoliosi si vanitosi (tematori si nesiguri pe noi insine, totodata) ca sa recunoastem ce probleme avem cu adevarat si sa cerem ajutorul de la colegi, vecini, prieteni, cu o mare lipsa de respect pentru regulile si legile pe care tot noi le facem. Iar viitorul poate fi usor prezis daca lucrurile continua asa.
Si daca am face lucrurile invers fata de cum le-am facut in ultimul timp?
Daca am incepe sa ne acceptam cine suntem si sa ne cunoastem mai bine, intelegandu-ne mai bine propria istorie – reconectandu-ne si continuand lucrurile bune facute de eroii nostri, nu ai altora? Daca am incepe sa fim mai preocupati de cine ne dorim personal sa devenim – aratand respect celor carora imbratiseaza valorile pe care dorim sa le urmam, cerandu-le sa ne fie prin preajma atunci cand crestem si auzind cu adevarat mesajele pe care vor sa ni le transmita – profitand de prezenta lor pentru a face eforturi reale de a ne dezvolta, fara rasfaturi prin care sa aratam cat de inteligenti suntem sau pentru a atrage atentia?
Daca am incepe sa fim mai responsabili cu timpul pe care il avem – folosindu-l mai mult pentru reflectie, meditatie, sport, invatare – lucrand constant la modul in care ne maturizam? Daca am inceta sa nu mai gasim in stat, angajator sau in profesor – principalii responsabili pentru esecurile noastre si lipsa noastra de motivatie, de implicare? Daca am cauta cu adevarat cum sa ne castigam spatiul de crestere si libertatea pentru a deveni cine dorim sa fim in compania in care deja suntem, ironizand vremurile in care credeam ca “iarba vecinului e mai frumoasa”, vrand doar sa ne infruptam din ea cat mai repede, fara efort, pana cand aparea una care parea mai frumoasa si luam jocul de la capat?
Ce lucruri ai face exact invers – ca sa devii un cetatean, angajat, student, client, sot, fiu – mai responsabil?
